Un soldat...

Un soldat ţinându-se cu mâinile

de marginea unui nor...

De bocancii lui, cu mâinile încleştate

se ţine alt soldat. De bocancii lui

altul, apoi altul, apoi altul şi altul,

şi-aşa până-n miezul pământului.

Eu mă las s-alunec pe şirul lor

ca pe-o frânghie,şi-alunecând, cataramele

centurilor lor, îmi zgârie faţa.

Şi-alunecând, îmi zgârie pieptul

şi-alunecând, alunecând, îmi sfâşâie

fâşii de carne,

şi-alunecând, alunecând rămâne din mine

numai scheletul.

Când în sfârşit ajung, mă-ntind cu tâmpla

pe o piatră.

În timp ce dorm, fâşiile smulse

se-ntorc de sus şi mă-nvelesc.

M-ajunge din urmă şi sângele pierdut,

şi durerea.

Deschid ochii, mă uit.

Coloana de soldaţi, nu se mai vede.

Probabil că vântul a-mpins-o

cu nor cu tot, în altă parte.

Nichita Stanescu